Jocul de table

O vreme aridă, dar pe străduţa cu teatrul parcă e ceva umbră. Oamenii lipsesc, maidanezii dorm. De departe, se aud deja zarurile. Zdrang taca tac tac…, taca taca tac tac…

La balcon, Daniela şi Florin o dau cu spor:

- Alo? Uite, mor de cald, sunt cu iubi. Vai, dar nu, nu pot veni, la 7 am repetiţii, acum dădeam o gheară cu al meu, hihihi. Când pleci la Nisa, frumuseţe?

Din transa jocului de table nu se iese, chit că sună telefonul, ţi se varsă berea sau te spulberă maşina. Cu puţină atenţie, observi că sunetele pieselor, zarurilor şi ale spartului de seminţe îşi păstrează ritmul. Chk-chk-chk, crrrck…

Mi-e foame. Mă întorc din drum, îmi iau o ciorbă şi-i scriu că întârzii. Tensiune în răspuns, poate de la repetiţii, cine ştie, aşa că mănânc repede şi mă duc la ea. – Păi, n-ai zis că întârzii? - Păi… - Păi, hai că vorbim după. Îmi zâmbeşte cu subînţeles şi totul e ok.

- Salut, cine câştigă? Aha, bravo! Bine, hai că urc acum. Şi urc, le iau cutia şi le-o arunc peste balustradă, în curte, cu piese cu tot. S-au umflat muşchii pe mine şi Florinel regretă acel “Ce faci, băi, eşti tâmpit?”. Hai sictir, parveniţilor.

O expunere de 10 minute la sunetul jocului de table necesită alte 30 să ţi-l ştergi din minte. Aşa că drumul spre parc e în ritm de zaruri şi seminţe, pe jazz. Acolo - mileuri, vată de zahăr, bibelouri, creioane uriaşe, naiuri, mici sfârâind, table.

Din spaţiu, apusul se reflectă portocaliu în lacul verde cu orez.

La table nimeni nu ia roşu, deşi se scuipă mult în jur, nici galben, când îşi dau tricoul jos. Drăguţ ar fi ca regulile jocului să impună alergarea iar, în pauze, postura jucătorilor să fie solemnă.

Cineva a dat Genius la maxim. Îmi amintesc că ştiu şah, unde câştig doar dacă mi se spune să atac.