Detalii

45118 a fost primul număr de telefon pe care l-am memorat vreodată. Era numărul de acasă. 1203, camera de hotel în care am locuit în copilărie. 47435 a fost numărul bunicii mele. Apoi s-a adăugat acel 6 în faţă. Apoi au apărut numerele digitale şi numărul de acasă s-a schimbat. 2 CT 8816 a fost numărul primei noastre Dacia. Prietenii noştri aveau 2 CT 6365, pentru că aveau maşina dinainte cumpărată. Ştiam foarte multe astfel de detalii când eram mic şi, de ex, nu mă pierdeam niciodată.
Detaliile s-au schimbat, în timp, dar importanţa lor a rămas aceeaşi. Ţicu Dragoş a fost primul meu coleg de bancă şi, o perioadă, cel mai bun prieten. Sibef Anica, prima învăţătoare, apoi a urmat prima fată de care mi-a plăcut. Apoi a doua, anume prima care a ştiut că o plac şi prima care m-a plăcut. Sunt, dintotdeauna, omul detaliilor esenţiale care rămân tatuate în memorie sub forma celor mai importante persoane, numere de înmatriculare sau sentimente.
Când nu eşti complet, ţi-e dor, iar când te întregeşti ţi-e bine. Ţi-e atât de bine încât îţi permiţi iniţierea de călătorii în căutarea noilor detalii, noilor trăiri. Nimic nu e mai frumos. Condiţia este să nu-ţi fie dor, pentru că te deprimi şi depresia e cea mai scurtă cale către împuţiciune. Nu mai ai grijă de tine, nu-ţi mai faci curat în casă şi tot ce emani e pesimism, tristeţe sau milă. Orice compliment e însoţit de un dar. Perfecţiunea, ca şi împlinirea, sunt acum departe. Din fericire, mai există voinţă, ceva clarviziune, îţi dai seama că nu eşti astfel şi iei taurul de coarne transformând neajunsurile în creativitate, de exemplu. Se ştie, mai toate marile creaţii ale omenirii s-au făptuit sub influenţa drogurilor sau a diferitelor stări ce, în unele cazuri, au fost atât de rar trăite încât confereau autorului o aură de geniu mai mult sau mai puţin meritată, asta fiind oricum o altă discuţie. Însă acele minţi ilustre şi-au dorit cel mai mult să scape de dor, chiar dacă au negat-o adesea. Nu ştiau că, nemaifiindu-le dor, va începe să plouă din nou cu detalii de neuitat. Şi să vezi atunci inspiraţie.

Colegul

- Uite aşa, ca gest, şi îi întind cutia de bomboane. Ştii, mâine e ziua ta şi cutia asta mi-a sărit în ochi, arăta frumos şi am zis să ţi-o iau, din motive de pace şi prietenie, o lungeşte glumeţul din mine.
- Mersi. Dar mai e o oră până la ziua mea.
- Ştiu, dar uite, ardea, nu mai puteam să stau aşa.
Abia se uită la mine, preferă mai mult să se uite în gol spre laptop. Ceva momente de tăcere, aşa că dau să ies din cameră şi încerc un „la mulţi ani” pe ton voios, nu înainte de a-l vedea cum examinează cutia. E o cutie din tablă, cu dropsuri de cola, colorată în stilul afişelor Moulin Rouge de acum 100 de ani. Întoarce cu greu capul spre mine şi, plictisit, mă pune să repet.
- La mulţi ani! şi trag perdeaua. Ironic şi în gând mă scuz, mai era o oră...
- Ai zis că scapi cu o cutie de bomboane, veni şi gluma cu vreo trei hohote inutile.
Douăzeci de ore mai târziu, bate la uşă, intră mâncând dintr-un castron, eu sunt prins cu o carte dar, aparent, tot eu deschid conversaţia:
- Ce-ţi trebuie?
- Nimic. Ce faci?
- Termin cartea asta. E cool. Tu?
- Ei, bine, am vorbit cu ai mei şi cu alţi prieteni, m-au felicitat.
- Drăguţ. Vrei să facem ceva azi?
- Ce să facem...
- Nu ştiu, ieşim un pic, vedem ceva.
- Îhm...
- Mâncăm ceva? încerc eu să-i ating coarda sensibilă.
- Am mâncat.
- Am înţeles. Păi, nu ştiu ce să-ţi mai zic, zâmbesc eu. Dacă era vară, ieşeam la un disc.
- E ok. Apropo, azi e ziua mea.

Alţii

Poponarul de deasupra iar chiuie. De fapt, sunt doi şi uneori tropăie neregulat încât ai zice că au un cal în casă. Situaţia se repetă de luni de zile, m-am obişnuit şi nu mă mai deranjează. Mereu încerc să-mi dau seama oare ce fac ei acolo. Fata care locuia în apartament înaintea mea se miră că nu mă deranjează sunetele lor de sex. Pe mine să mă deranjeze sunetele de sex? De ce ar deranja pe cineva, de fapt? La un festival urla una într-un cort de răsuna toată pădurea, iar cine auzea râdea. Manipularea funcţionează foarte bine, chiar dacă singurul sunet vocal venind de sus a fost chiuitul. În rest, tropăituri, sprinturi, probabil şi sărituri. Or fi dansatori, coregrafi. Balerini sau actori şi repetă pentru o super reprezentaţie. Sigur sunt doi. Am ajuns să zâmbesc când îi aud cum tropăie, uneori se întâmplă noaptea când dorm, deschid ochii o secundă, rânjesc, apoi adorm la loc. La fel se întampla şi în Bucureşti, când deasupra locuia o familie cu un copil care învăţase să meargă şi alerga nonstop, făcând zgomot timp de 2 ani, cred. Apoi a crescut şi s-a calmat şi m-a făcut să mă gândesc că, până la urmă, era drăguţ când îl auzeam cum aleargă. Puteam să-i zic şi lui poponar, dar nu mi-a trecut prin cap asta. Şi nici pe actualii vecini nu i-am numit astfel, Alţii au făcut-o. Eu doar am zis ca ei, dar, repet, nu ştiu nimic. Doar că tropăie şi chiuie. Să mă duc la ei la uşă şi să le spun s-o lase mai moale? Să meargă Alţii, pentru că eu, pentru o perioadă, prefer să mă întreb oare ce fac ei acum, de tropăie astfel?

Eu, cu munca...

Mă uit peste versuri la care renunţ şi cu gândul.
Mă uit peste poze frumoase.
E cu mine
şi-o fac să fie mai bine
şi la fel îmi fac şi mie,
dându-ne drumul.
Cu munca nu e de glumit.
Frumoşi ca primele versuri.
Salutările ies din rucsac
şi se împrăştie cu dor
de capul lui Mamaia.
Se pupă sau îşi crapă pielea,
mănâncă piftie roşie,
semn al înţelegerii.